A fost o vară de foc. Faptic toamna a venit, dar canicula s-a prelungit. Atât de mult încât m-a amețit.

Au fost luni în care mi-am pus sufletul în slujba misiunii mele si aproape am rămas fără el.

Brusc m-am trezit captivă în existența pe care eu însămi am creat-o.

Încarcerată și lipsită de putere.

Weekend-ul ce a trecut m-am pomenit dormind câte 14 ore din 24. Apoi altele 5 zăcând în pat, trecând de la senzația de neputință la furie și frustrare pentru halul în care am ajuns.

Aparent fără ieșire: angajamente luate față de clienți, față de colaboratori, față de toată lumea asta care cred eu că așteaptă să răzbesc mereu, să fiu impecabilă! Și mai ales…față de mine însămi!

E existența pe care eu mi-am dorit-o și am creat-o!

„De ce nu mă bucur de ea atunci? De ce mă simt prinsă? De ce n-am aer? De ce-s epuizată și copleșită? Ce mă fac acum?!”

„Nu mai pot!” mi-a strigat o voce-n cap.

Atât de ascuțit încât m-a trezit. M-am trezit. Deja nici nu știu a câtea trezire în viața asta.

Am inspirat adânc, cum n-am putut s-o fac demult. Calm, liniște, tot amalgamul de gânduri s-a risipit.

Fără să gândesc, m-am îmbrăcat sport. Aveam imaginea clară a ceea ce urmează să fac. Parcă ar fi fost dinainte scris.

Liniște perfectă în minte.

M-am urcat în mașină. Aveam drept destinație parcarea de lângă malul apei. E locul unde cândva obișnuiam să alerg săptămânal de câteva ori.

Mi-am dat seama că anul ăsta n-am fost deloc. A fost decizie conștientă să evit alergatul pe distanțe mari, deși îmi place. Articulațiile mele nu-s încântate de alergatul pe betoane.

Totuși de data asta a fost altceva, am simțit un fel de chemare. Ulterior am înțeles de ce.

Am ajuns la locul cu pricina. Am parcat și în câteva secunde eram lângă apă.

Am făcut o încălzire ușoară în compania rațelor.

Apoi am început să alerg.

În scurt timp, am simțit sângele cald în tot corpul, inima zvâcnind cu forța-i impresionantă, aerul rece, dar revigorant în piept.

Atât de conștientă de fiecare senzație, atât de conectată și atât de liberă! Mi-era dor!

Libertatea pentru care am muncit atât să o dobândesc și pe care atât de ușor am pierdut-o!

Curând am ajuns la scări. Cetățuia.

N-am gândit. Știam că voi urca. În pas alergător alert am luat-o-n sus pe trepte.

Primele au mers ușor. Apoi cu fiecare treaptă devenea tot mai greu.

Picioarele grele, mușchii-ncep să ardă. Respirația și pulsul își accelerează ritmul.

Un greu atât de plăcut totuși! Știam că-l depășesc, l-am depășit de atâtea ori. Nu aveam nimic de demonstrat, știam că pot. Mă bucuram doar de experiența pe care mi-o oferă.

La jumătatea traseului încetinesc. Inspir de două ori și pornesc iar în viteză până sus. Nu mai țin cont de nimic. Coapsele zbiară de durere, dar mă aflu deasupra durerii. O domin. Chiar asta fac. E puterea mea, cea interioară.

Ajung sus. Mai inspir si expir de 2 ori și mă întorc.

Cobor. Continuu să alerg. Dar de data asta mă relaxez. Acum mă pot conecta cu exteriorul. Simt copacii, văd luna, aud freamătul orașului. Sunt liberă! Atât de dor mi-a fost!

Încă două urcări și coborâri, apoi traseul înapoi spre „linia de plecare”, linie de unde plecasem în lanțuri și spre care mă întorceam cu aripi.

Atât de simplu și firesc! M-am regăsit, mi-am amintit că indiferent de circumstanță….ești artistul vieții tale!

P.S. N-am mai scris un articol demult. Regăsirea asta m-a ajutat să-mi recapăt și dorinta de a scrie. 🙂

Lasă-mi comment-ul tău dacă ți-a plăcut articolul și folosește butonul ”Share” pentru a-l distribui!

P.S.2. Am creat recent un grup de facebook unde poți găsi informații și discuții utile în materie de fitness, fie că vorbim de sport, nutriție sau mindset. Te invit să devii membru! Mai jos găsești link-ul de acces:

https://www.facebook.com/groups/609905869368831/